Peștera Gaura Haiducească este situată pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier. Are o lungime de 1370 m și se află la 3 km de Moldova-Nouă. Peștera reprezintă porțiunea subterană a Ogașului Găurii, care înainte de captare curgea prin actuala Poiană a Peșterii. Galeriile și sălile sunt dezvoltate în cea mai mare parte pe un sistem de diaclaze și totalizează 714 m; din aceștia 372 m sunt accesibili prin insurgență și 342 m prin resurgență. Un pârâiaș zglobiu pătrunde în peșteră pe sub o poartă monumentală înaltă de 10 m și largă de aproape 20 m pentru a parcurge o sală enormă de peste 100 m lungime, 60 m lățime maximă și circa 25 m înălțime. Cupola sălii este sprijinită de un imens stâlp de calcar, despicat în două de o galerie la nivel superior. Aici vorbele capătă o rezonanță stranie, ecoul se amplifică. Sala este plină cu bolovani de prăbușire și are un contur foarte neregulat din cauza numeroaselor canale inaccesibile și a nișelor, dintre care unele alcătuiesc sălițe. Unele cotloane sunt împodobite cu depuneri albe de calcit puternic reliefate, frumoase născociri ale apei în acțiune, dintre care nu lipsesc tuberculii, micile gururi cu perle de cavernă și mondmilchul. Altele au pereții lustruiți sau dălțuiți (lingurite), într-o nișă a cupolei își are adăpostul o colonie de câteva sute de rinolofi. Vara o ploaie de excremente cade pe planșeul lunecos, iar la apropierea lămpilor liliecii se agită, umplând bolta de sunete ascuțite, caracteristice. Pe podea, în afara de mormanele de excremente cu multă muscă de guano și melci cu căsuța subțire, transparentă, observăm multe oseminte, adevărate “cimitire” de oase de liliac, rozătoare și insectivore. Pe planșeul Sălii Mari mai trăiesc gândaci troglobionți iar în gururi crustacei subterani. De menționat că tot aici s-au găsit urmele unei așezări din perioada comunei primitive. Pârâiașul se pierde pe sub tavanul înecat la capătul Sălii Mari, pentru a reapărea în fundul părții accesibile prin resurgență. Aici el formează pe parcurs dorne destul de adânci și primește doi afluenți mici, apoi o parte din apă se pierde prin două sorburi în podea (pentru a reapare în albia pârâului, afară la 75 m mai jos de resurgență), iar restul apei parcurge galeria până la capăt, ieșind la zi în cealaltă parte a masivului calcaros străpuns de el, la aproximativ 400 m în linie dreaptă față de intrarea prin insurgență. Ieșirea pârâului se face printr-o deschidere mult mai mică. Pătrunzând prin ea în munte, constatăm că această parte a peșterii diferă total de prima. Ea începe printr-un mic vestibul, unde vara ne atrage atenția o mică colonie de rinolofi. După primul cot galeria devine strâmtă, joasă și sinuoasă, cu mici diverticule, în care porțiunile înalte de 2-3 m alternează cu altele prin care trebuie să ne aplecăm sau să ne târâm. Pe parcurs putem admira păduri de stalactite, gururi sclipitoare și concrețiuni parietale foarte joase, care spânzură deasupra apei oglindindu-se în ea. Peștera se află în perimetrul ocrotit al rezervației Valea Mare. Nu este amenajată și nici degradată, fiind vizitată numai partea luminată a Sălii Mari. Pentru parcurgerea peșterii este nevoie de cască de protecție, salopetă, îmbrăcăminte călduroasă (fiind 8,5-9,5° chiar în timpul verii și 98-100% umiditate) și cizme de cauciuc. Atragem atenția că în timpul averselor puternice, nivelul cursului subteran crește văzând cu ochii, blocând trecerea în porțiunile joase ale galeriei accesibile prin resurgență și că se poate aluneca foarte lesne pe pantele Sălii Mari. Durata vizitării ambelor sectoare ale peșterii: 1-1½ ore Istoric: Intrările sunt cunoscute de localnici; ciobanii se adăpostesc uneori la intrarea prin insurgență, unde fac vetre din bolovani și aprind focul. A fost cartată și descrisă în anii 1960-1961 de L. Botosaneanu, A. Negrea și St. Negrea, iar între 1967 și 1969 a făcut obiectul unor cercetări de ecologie cavernicolă (A. Negrea și St. Negrea).